Când am cutezat să te întreb unde te mai pot vedea ,pasăre liberă a cerului ,pentru a-ţi admira zborul, mi-ai răspuns că-n astă viaţă dragostea noastră a apus şi că ne-om întâlni atunci,când eu pescar fiind,vei renaşte din spuma apelor ce se vor avânta cu putere spre stâncile unei insule îndepărtate. Ai zburat către apus şi ai dispărut în roşeaţa orizontului,tot aşa de tainic şi neaşteptat cum a dispărut suflul plin de viaţă din codrul în care ţi-am ascultat o vară cântecul,stând la umbra stejarului viguros,cu capul lăsat în desmierdarea mâinilor tale.
Ştii....toate-s trecătoare..şi oricât nu ne-am împotrivi..şi vara fericirii noastre într-o zi va trece în toamnă..eu simt cum se răceşte vremea în mine..simt sfârşitul aproape..
-Pasăre,pasăre, mai cântă-mi odată ca să-mi îmbeţi sufletul şi nu mai privi către sfârşit,hai să ne bucurăm de clipele ce le petrecem! Nu poate sfârşi totul,aşa pe neaşteptate.
Dar uite c-a sfârşit,şi din visul în care eram fericit,m-am trezit c-o pană albă şi un punct ce se făcea tot mai mic în depărtare... Acum sunt bătrân şi singur:m-au părăsit discipolii toţi şi pasărea mea ce trebuia să-mi cânte pînă la capăt. O fi oare sfârşitul meu atât de aproape? Nu mai sunt oare în stare să împart bogăţiile sufletului meu altuia?
Retras în singurătatea mea,am închis uşile şi am tras zăvorul-nu mai bate nimeni întrebind de mine: învăţătorule!am venit să mă înveţi a fi om.
O cabană mi-e celulă, în care m-am condamnat la tăcere.
Invăţătorul nu locuieşte aici!- el şi-a luat zborul odată cu pasărea cerului,aici e doar un trup neputincios ,a rămas să suspine în regrete aşteptând iarna,cea care va coborî cortina peste o viaţă ...
