De tine

O,iubito,dor îmi e de moarte și setea îmi cuprinde fioros trupul
Să fugim din Eden cât mai este lumina pe cer !
Iar în noapte
Întunericul să ne ascundă trupurile goale de ochii îngerilor.
Și să ne păzim iubirea de blestemul sfânt .
Vom reface,calea lumii de la ziua ei d-intâi
O vom crea doar a noastră și mică
La ce bun  univers întreg
Când  doar de tine,de zi și de noapte,
și de-o
bucată de uscat dintre ape
am nevoie.

Mit (iubitei mele,la un an împlinit împreună)

 Se sting

Mugurii de lumină

În noapte

Și iubita-mi șoptește:

-Simt cum greutatea trupului

Mă apasă la pământ

Și nu pot

Să te-nsoțesc către

Înalt,zburătorule.

-Au nu ești tu oare

parte din mine

Si n-ar trebui

Să zburăm amândoi?

-Știu,suntem una,iubite.

Dar pe tine nu te-a legat

destinul de pământ

Iar eu,sunt legată de el

prin sămânța de viață

ce mi-e sortit s-o port

În numele iubirii noastre.

Fuga din Eden

    Cineva se plânge de greutăți și că viața îi este plină de evenimente.Prea încărcată de ele. Dar cum le-o fi oare celor ce trăiesc pentru nimic? Celor,în a căror ordine nu se întâmplă nimic,nimic important cel puțin.Acela este omul zilelor noastre.Omul profețit cu zel de existențialism-cel sătul de a fi,obsedat cu lucruri în van sau obsedat de moarte.Nu este atât de complicat să ne dăm seama că trăim într-un gol al sensurilor.Pentru a ne salva oferim semnificații unor lucruri neimportante și facem din ele ideal al vieții.Dar,sunt acestea cu adevărat demne de a fi model de viață?N-ar fi important ca idealul uman să fie mai depărtat de gândirea gen din aproape în aproape.

     Blaga ne vorbește despre o existență a omului întru mister. Misterul astăzi nu mai e un centru de interes pentru om.Existența sa este una întru proximitate.Romanticul,având orizontul în față.totuși privea dincolo de el.Pragmaticul de astăzi se mulțumește prin a privi până la linia orizontului și a-l discredita de orice valoarea mistică: e un fel de a desacraliza lumea,un fel de a  nu o înțelege.Știu câtă încredere avem noi în văz.Știu că nu suntem în stare să vedem dincolo de limitele lui.Dar de ce să ne lăsăm limitați în posibilități? De ce să credem că odată cu limitele ce ni le pune văzul lumea se sfârșește? Miopia aceasta este de fapt un viciu.Un viciu născător de iluzii.Această miopie îi împiedică pe oameni să fie originali și le impune tipare: dive,staruri,modele de urmat.Câți dintre noi s-au jertfit tiparelor și n-au suferit până la urmă,n-au fost dezamăgiți de lipsa vreo unui conținut valoric al lor.Tiparul,în modă,în artă,în film,este de fapt o constantă,o pustie a generalității(C.Noica). Evadați din tipare pentru că e timpul să fiți voi înșivă.!

Toamna

Curând..
toamna va trece culorile-n scrum
Vintul rece
secindu-le vietile grele
  Acum,
sa mai bucuram ochii cu ele
Frumoasa si rece
E toamna și cred
că odată ce
culorile mor
timpul va deveni monoton
monocrom
si  cu moartea lui
vor muri toate
sperantele mari
si atunci
ce sens sa mai aiba vreun zimbet
nu de toamna ni-e frica mai mare
ci de faptul ca ea trecind toate
se transforma-ntr-o  grea inchisoare
numita singuratate.

iubitei in noaptea dintre ani

Niciodata nu te-am vazut
atit de frumoasa
si fericita
Cum te vad acum
si nicicand n-au stralucit
ochii tai albastri
(plini de fericire)
ca acum,in noaptea dintre ani
cand impreuna incepem un nou veac
De azi  a fericirii lumina
pururi sa ne insoteasca
Mi-ai adormit la piept
Intr-un tarziu
Iar eu stand de veghe
am simtit cum sub
Palma mea
Batea zbuciumat
O inima care iubeste

Cântecul femeii

Voi ce purtați în pântec
feciori și fiice
și în inimă
 răbdare multă
 pentru toate nemulțumirile noastre.
și ne iertați prea dese slăbiciuni pentru altele
 Cu toate astea,iubiți,ne iubiți înflăcărat
Vouă vă suntem datori cu un cânt:
 ”Ce bine că nu-s singur pe pământ
și ce bine,că te am lîngă mine
Femeie.
Și cât de mult aș vrea
să-ți sărut tălpile obosite,
seara după o zi lungă
și  să-mi surâzi
șoptind:
 Ce bine că ești lângă mine,
pe acest mult prea mare pământ!”