Omul,cel care se cunoaște

Pus față în față cu sine,sau,mai bine zis cu o dilemă care-i cere rezolvare prin exprimarea unei anumite opțiuni,omul zăbovește.Încă nu se cunoaște pe sine pentru a se expune într-o formă  clară,și de aceea stă al îndoială.Și sans doute,medievala îndoiala carteziană este mama cunoașterii de sine pentru om.Ea e originea întregii aventuri de căutare.Dar ce căutăm și mai cu seamă,ce mijloace,ce căi am ales pentru căutăr? Pentru a găsi un punct in spațiu,sau a ajunge undeva ne folosim de anumiți indicatori ”rutieri”.Deci:care-ar fi indicatorii potriviți căutării de sine?Cert este că aventura aceasta nu este o explorare a spațiului în sensul geografic,ci mai degrabă un itinerar ce duce în nicăieri,iar noi,conchistadorii noilor tărâmuri,nu prea ne silim să descălecăm pentru a face din ele o nouă oază ce ne va da putere spre înaintare.Când vorbim de sufletul omului că n-are margini, e de parcă am spune că omul este un rege care nu-și cunoaște regatul ce-l are în ascultare.Este ușor oare să domnești peste un stat ale cărui hotare nici nu le intuiești măcar ??? Atunci de ce vă reproșați faptul că uneori ieșiți de sub propriul control,pe când nici nu intuiți de ce sunteți în stare??? Cunoaște-te pe tine insuți nu este un indemn cu o finalitate vizuală.Socrate spunea tuturor că....mai au timp să îngrijească de sine. Grija de sine nu e haina pe care o îmbraci și nici hrana aleasă  ce ți-o permiți,deși și acestea sunt utile...grija de sine înseamnă exercițiu spiritual continuu.E un fel de gimnastică a conștiinței ce trebuie făcută cu regularitate și valoroficate roadele ei.Cei ce n-au timp pentru a-și hrăni sufletul,sunt prea ocupați cu hrana trupului,până la momentul în care toate carențele lor nu devin o problemă existențială dificil de depășit.Si abia atunci se incepe cautarea disperata a unui remediu.....remediu care deseori este inlocuit de vreun profitor cu un simplu placebo.Solutiile vin doar dacă căutarea lor a fost de la bun început ,cele care le identificăm în disperare,ne pun sub riscul unor erori și mai mari.Cine a remediat o ceartă cu forța își dă seama deja prea bine ,că rezultatul obținut pe această cale niciodată nu va fi unul mulțumitor.E grea vindecarea unui disperat,precume e și mai gravă diagnoza : pierderea polilor vieții.Cine să ne ajute să revenim din groapa în care deja am pășit cu un picior dacă nu suntem în stare noi înșine? Poate că suntem ,dar n-am știut niciodată cum ??? Ideea e ca omul poate,doar că nu a găsit încă acel cum pentru că nu a îngrijit de sine,ci de bunurile ce-l împodobesc,de averile ce îl înconjoară.De parcă ele ar fi una cu ființa sa...