Rostirea vieții

A înveli în cuvinte lucrurile înseamnă a înțelege că sunt trecătoare : e  precum le-ai oferi moarte,odată ce le dai existență, căci ceea despre ce se vorbește devine finit și sfîrșește odată cu rostirea,iar moartea lor e tăcerea de apoi. Vă vorbesc acum despre viață și tac,ca să știți că e scurtă,să înțelegeți că trece,ori pentru noi,tăcerea de apoi e sfârșit. Dar tăcerea nu e doar capăt pentru cele rostite,ea e veșnicie pentru cele despre care se tace.Spunea cineva : Despre cele care nu se poate vorbi cu certitudine,trebuie să se tacă.(W.) Cât de fericit este cel care tace despre Frumos,cel care tace despre D-zeu și Bine. El nu face decât să exprime ceea ce ne scapă rostirii,căci rostirea lor n-ar aduce nimic bun; ar fi banală speculație,ca multe altele pe care le-am tot inventat noi de milenii până acum. De când am înțeles că ”eu sunt”,m-am intitulat cu ”eu trec”.Poate de asta iubim fără cuvinte și explicații,poate că vrem să dureze mai mult decât celelalte lucruri,mai mult decât viața.Dar de nu ți-aș spune în fiecare zi că te iubesc,draga mea,n-ai mai ști cât de prețios este timpul nostru suprapus din 2 itinerare diferite,cât de scumpe sunt clipele ce le petrecem împreună în comparație cu tot ce trece rostit.Și totuși ,iubirea ne vedem siliți s-o rostim,pentru că trece,pentru că nu poate dura dincolo de viață,dincolo de Noi. Tot ce este lăsat în tăcere  prezintă credința.Ce se rostește este viață.Te iubesc pentru că  sunt viu.Toate se trec,dar aceasta nu mă împiedică  să-ți admir făptura ca pe un miracol așa cum nu te împiedică pe tine să te bucuri într-o lume efemeră de minunea unei flori.Să prețuim deci ,cât timp avem posibilitatea.să iubim cât timp suntem. N-ar fi aceasta o mai bună credință decât cea care ne-a depășit rostirea? Marie,nu-ți voi promite să tac ,ci doar că voi lupta sub steagul iubirii,că vom face din ea triumf al vieții împreună și că vom culege zi de zi flori,ne vom bucura în fiecare zi de ele  știind că noi,fără trecere nu am putea fi.