Rătăcesc gândurile mele prin troienile mari,ca nişte copilaşi în opincuţe,cu traista la sold,cojoace şi obrăjorii pişcati de ger,ei ţin calea către poarta dragii mele. Când îi vede ,i se luminează privirea de fericire: vai de mine,puişorilor,nu vă cruţă taica nici pe ger şi ninsoare! Şi mândra mea îi mângâie pe creştet,le aşeaza câte un covrigel şi o nucă în palmă. Căci ştie ea că dorul meu sunt ei.Dorul meu sunt 2 copii bălăiori care-o tot colind' cerându-i câteva clipe de mângâiere. Ehh..mă iubeşte bădiţa de nu l-o fi ţinut gândurile acasă-îşi spune ea ,sărutând picii pe obrăjori.
-Măi copii,ia să-i spuneţi bădiei să nu mai umble cu şiretlicurile după dulciuri...ci să vină singur să ceară mierea ce i-o păstrez. Şi era iarnă,poate că toate acestea nici n-ar fi existat vreodată...doar eu atunci mă gândeam să vin acasă,deghizat în copii,ca să văd: îi vei recunoaşte ?-căci de atunci cu mult au crescut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu