Primum ergo sum

Eu sunt.Cîtă  siguranţă în această afirmaţie fundamentală a vieţii...
De parcă ai spune:eu sunt pentru eu simt,eu vreau,eu cunosc,eu înving şi supun realitatea.Într-adevăr acest "ergo sum" este un conector al nostru unic cu realitatea.Un logos prin  care toate incep,de la care toate pornesc spre exterior din mine.Ori ,nu  pot pătrunde realitatea dacă nu am acest dat subînţeles.Lumea există pentru că eu o percep,pentru că eu exist.
Dar ca să mp identific drept eu,intâi  să mă definesc.Ce înseamnă a defini decit faptul de  a indica nişte limite pînă unde e valabilă o idee şi de unde ea incetează să mai fie valabilă.De acolo incepe lumea cu care mă aşez faţă în faţă.Aceasta e conştiinţa identităţii mele,acesta sunt eu.
Dar ce se întîmplă atunci cind nu există diferenţa? Este oare atunci ceva ce am putea afirma şi localiza cu certitudine?
Orice operaţie  de definire,indicare este practic una de operare cu limite.Acum e de înţeles cîtă nesiguranţă  provoacă  întunericul pentru o fiinţă atât de dependentă de lumină şi certitudine.
Întreaga noastră construcţie inteligibilă a lumii porneşte de la un element  de care nu ne putem lipsi,şi anume noi-înşine.Ego-ul acesta e un centru de gravitaţie fără de care  întregul univers de cunoaştere s-ar prăbuşi.
În acest context acuzarea cuiva de egoism este ca o acuzaţie de felul "eşti prea normal,şi asta e anormal pentru tine" Orice -ism e o tiranie destructibilă.
De altă parte e scepticismul: ideea ca totul e fără sens,noi nu existăm  şi nici lumea nu există, e una ce niciodată nu va fi adevărată şi nu îşi va găsi argumentele logice potrivite.E banală.
Eu sunt.Lumea este.Ştim ca poate nu vom pune capăt niciodată îndoielii.Ceva totuşi trebuie să acceptăm-omul,fără a-l învinui că este aşa cum este.Am auzit destule  acuzaţii,acum vreau să mai aud şi soluţii-ar spune el.Dacă mă deconectez-nu mai e nimic.Noi construim totul prin noi-înşine....