In parc,Bacovia plingea cu ploaie peste frunze..

E frumoasa toamna in atitea culori ce vrajesc privirea si sufletul ti-l incalzesc....Dar parca un spirit nevazut,nemultumitor,privind toate astea isi zice : nu e destul,nu indeajuns de frumoasa e.. .Ca sa fie asa...ii lipseste ceva :sa presuram putina moarte....Si atunci,culorile au inceput sa se scuture de pe ramuri si sa se aseze la picioare,pe oglinda trotuarului scaldat de ploaie... Iar merg acasa...mii de frunze se aseaza inaintea mea ..si simt cum fiecare pas al meu le provoaca fiori...le e frica sa nu fiu eu spiritul rau ce le aduce moarte,imi zic,si pasesc ocolind culorile rapuse la pamint...

E atit de frumos acest tablou inca viu,dar deja amenintat de pieire,incit incep sa cred ca viata aici e de prisos...toamna stie cel mai bine cum sa-si masoare trecerea si sa faca din asta un vis frumos...Stiu: am trait in toamna in viata asta scurta a mea mai mult decit in mine insumi...am lasat sufletul sa se ascunda dincolo de cortina frunzelor cazatoare,sa se ascunda de trecatorii ce ma priveau nemiscat ca o stinca in fata unui artar...

Cine-a zis ca trecerea nu poate fi frumoasa....probabil a iubit prea mult clipa,pina intr-atit,incit nu s-a putut lasa de ea... Femeie ce stie sa cada frumos e Toamna...Barbatul sau-timpul o pune in genunchi ca in fata unui altar pe care s-ar sacrifica Dumnezeu pentru noi,ea inchina lasind sa-i cada rotindu-se saruturile ingalbenite ale clipei din coroana ce-o poarta...  Nu-ti fie teama sa te consumi,caci atunci iti va fi teama sa traiesti...doar traind poti intelege cit e de frumos sa te treci. M-am nascut cind toamna era moarta deja,decembrie..nametile au reusit sa ascunda urmele sacrificarii ei...dar de atunci,ani la rind, am inceput s-o iubesc tot mai mult...pentru ca sufletul meu s-a copt in atitea toamne ce-au trebuit sa moara in mine...

Poate ca fara toamna,n-as fi pretuit atit viata ce mi s-a dat s-o zidesc...,dar ea m-a intemnitat in mine ca sa ies prin mine afara,cu sufletul deschis pentru a intimpina  pe altul...pentru a-i imparti din caldura mea ce-o port in fiecare toamna. "Vai de voi ce nu va stiti a jertfi frumos ca mine"-vroia sa spuna ea, "Nu veti fi niciodata cu adevarat oameni daca nu veti sti sa-mi iubiti aleile inserate pe care veti rataci".Niciodata ea nu e mai frumoasa ca  atunci cind mergi tacut si intelegi cum i se fringe trupul pentru  trecatori.. Ahh...toamna...suspini...cit de mult ne-ai iubit fara ca noi sa te fi ascultat. Poetii stau rataciti prin bancile din parcuri,admirind tacuti , si parca gemind la fiece frunza cazinda,ii pot auzi cum ingina o doina invatata de stramosi in toamnele acelea grele,cind erau pe ses cuprins de ceata ,cu turmele,linga rug,cu cojoacele-n spate : "Pustiitu-m-ai ,dorule,ceata in oase mi-a patruns si vintul rece sufletul mi l-a rascolit.Simt gerul cum vine din departarile mute...".Ahh stramosii mei,bravii mei stramosi,erau mai aproape de glie decit noi,dar si cerul era mai aproape de ei... . De noi departe sunt ambele in acest parc daca nu stim sa iubim...